Mândria de a fi (vice)preş

Judeţul Braşov, chiar dacă nu a remarcat nimeni, are (dez)avanatajul de fi acela în care colcăie băieţii înălţaţi la rangul de vice'. Ce fel de vice? Preş! Nu e vorba de textila lui Ion Băieşu, care a făcut furori pe scene. Preşul e o chestie care transcede înţelegerii vulgului. Preşul este un obiect de cult, în faţa căruia se închină popoarele portocalii, roşii, galbene şi de alte coloraturi politice.
(Vice)preşul poate juca oricând pe scenă în „Portretul lui Dorian Gray”, numai că tema romanului, conflictul dintre supremaţia tinereţii şi a frumuseţii, într-o societate limitată la suprafaţa lucrurilor care ridică la rang înalt aparenţele, capătă alte valenţe. Lupta în acest caz este între a fi Dumnezeul tuturor coloraţilor politic şi eternitatea pe soclu.
La Braşov, la fel ca în Geneză, (vice)preş a fost mai întâi Scripcaru. A urmat Constantin Niţă, oberşef ministerial peste IMM-urile care (nu mai) este. La ultimul apel al bocancilor, a ieşit la numărători şi Aristotel Căncescu.
Mai ceva decât cetăţeanul turmentat, nu mă întreb cu cine votez? Pun şi io întrebarea prostului de rând (şi să nu uităm, proşti, da' mulţi!): „Mie la ce îmi foloseşte?”.
Că nici dracu nu-i ţine de vorbă, când e vorba de a aloca fonduri pe diverse investiţii la Braşov, cu excepţiile în care interesele de la Bucureşti le intersectează pe cele ale comunităţii locale. Deci, pentru ce sunt bune preşurile?